— În această lucrare, negrul există înainte de toate ca o declarație. Din punct de vedere tehnic, întreaga serie este realizată în nuanțe de verde și azurit albastru — o referință directă la loc, peisaj și mediu. Negrul însuși este ales ca fundament conceptual, ca o întoarcere la rădăcini, la pământ, ca o formă de elogiu și de reamintire a locului în care trăim.

Pentru mine, negrul are o semnificație aparte: este una dintre cele mai puternice și saturate culori, care cere o anumită disponibilitate psihologică. Este culoarea ascezei și a reținerii, a concentrării interioare.

Vorbind despre originea post-sovietică, încerc să rămân un artist cât mai apolitic posibil. Această amprentă este, fără îndoială, prezentă, însă pentru mine ea aparține în primul rând istoriei, care merită respect, nu unei afirmații directe.

La nivel conceptual, lucrarea este construită pe principiul trinității. La prima vedere, ea pare monocromă; însă, la o privire atentă și de aproape, privitorul începe să distingă culoarea, nuanțele și tranzițiile line din interiorul câmpului cromatic.

— Atât la începutul, cât și la finalul întrebării, răspunsul este deja conținut în ea. A te elibera din legăturile fricii înseamnă a privi lucrarea ca pe ceva ne-evident, ca pe o formă de expresie, și a-ți permite timp și observație — pentru a simți ce anume schimbă ea în tine, dacă intră sau nu în dialog cu tine.

Cred că fiecare autor al unei lucrări este doar o verigă în transmiterea informației. Explicația nu este întotdeauna necesară: uneori este mult mai important să-i oferi privitorului libertate — libertatea de a interpreta și de a rămâne singur cu propria experiență.

— În practica mea, aleg uleiul în primul rând pentru plasticitatea lui, pentru capacitatea de a crea straturi transparente, pentru moliciunea culorii și pentru senzația de căldură a pânzei. Timpul lung de uscare joacă, de asemenea, un rol important: procesul de finalizare a unei lucrări poate fi, potențial, nesfârșit, iar doar autorul stabilește momentul în care este timpul să se oprească.

Paleta mea de negru include Bone Black, Carbon Black, Mars Black, precum și Burnt Umber.

Negrul industrial este asociat pentru mine cu o senzație de rece — culoarea oțelului negru, a metalului și a betonului. Negrul organic, dimpotrivă, este o chemare spre natură și spre căldură: cărbune, pământ, lut, lemn ars.

— Procesul începe întotdeauna cu pregătirea — cu schițe și note care definesc exact ceea ce vreau să exprim și tema la care lucrez în acel moment. Această etapă este fundamentală pentru mine. Lucrul pe pânză este întotdeauna un proces controlat.

Extragerea formei din haos este o experiență transformatoare articulată prin limbaj artistic. Nu este un gest spontan, ci o construcție treptată a structurii și a sensului.

Momentul finalizării este determinat intuitiv — printr-un sentiment interior de suficiență.

— Tocmai în această întrebare apare unul dintre cele mai controversate și subtile momente. Lucrarea mea exprimă în primul rând experiența personală — un fel de confesiune care a coincis cu o perioadă de căutări spirituale și de regândire a sensului.

Această etapă a inclus vizite la mănăstiri și temple, întâlniri cu mentori, profesori și maeștri, precum și studiul filosofiei orientale vechi, al mitogenezei și al narațiunilor mitologice ale diferitelor popoare ale lumii.

Ca rezultat, a apărut tema modului în care identitatea personală se formează prin coduri culturale. Această reflecție are loc într-un context global, fără o atașare rigidă față de o națiune anume. Lucrarea este construită în câmpul unei ordini universale.

— Participarea mea la Art Basel nu a fost una fizică, ci a fost prezentată în formatul unei publicații tipărite. Cu toate acestea, tocmai acest lucru a făcut posibilă stabilirea unui dialog cultural intercontinental prin intermediul lucrărilor artistice.

Prezența internațională a devenit o oportunitate de a deplasa și rafina accentul pus pe tema codurilor culturale, precum și de a realiza acel „salt cuantic" — în transformarea percepției și în dobândirea unor sensuri noi, atât pentru privitor, cât și pentru practica artistică însăși.

— Aveți dreptate să observați că, într-o lume suprasaturată de zgomot, imagini și obiecte, apare o dorință firească de liniște și de a rămâne compus în mijlocul haosului.

De ce abstracția? Pentru că artistul nu este un ilustrator. Sarcina sa nu este să transpună o imagine vizibilă pe pânză, ci să creeze poezie și un spațiu pentru reflecție.

În acest context, mă simt apropiat de cuvintele lui Leonardo da Vinci din Tratat despre pictură: „Când lucrarea depășește judecata creatorului său, un asemenea artist realizează puțin; însă când judecata depășește lucrarea, acea lucrare nu încetează niciodată să se îmbunătățească."

— Tema întunericului în lucrarea mea izvorăște din experiența unei crize existențiale și din trecerea ulterioară către o stare de potențial infinit. În acest context, este vorba despre o mișcare continuă de la necunoaștere la cunoaștere, despre procesul de reasamblare a sinelui.

În întuneric, lumina se revelează cel mai clar; în acest sens, simpla intrare într-o asemenea stare constituie deja o binecuvântare.

— Pornind de la experiența personală menționată mai sus, continui să explorez categoriile sublimului și ale transcendentului prin lucrul cu câmpurile de culoare. În acest context, mă simt în mod special apropiată de practicile lui Mark Rothko și Barnett Newman, în pofida faptului că aceștia sunt adesea percepuți ca opuși.

Rothko dizolvă privitorul în tăcere și experiență interioară; Newman îl cufundă într-un câmp al prezenței și al acțiunii. Dacă drumul lui Rothko spre transcendent trece prin trăire, cel al lui Newman se desfășoară prin confruntare.

— Pentru mine, ființa umană este o mișcare continuă de la naștere la moarte, de la ignoranță la cunoaștere. Acest lucru este deja articulat în următoarea mea lucrare, pe care o dezvolt în prezent — „Despre ciclicitatea timpului".

Seria „Pe negru. Pe pământ" este o afirmație completă. Așa cum am menționat mai sus, ea are un caracter universal și nu este legată de identitatea națională: în centrul ei se află omul ca un concept fundamental, primar, indiferent de apartenența geografică.

Cu toate acestea, atunci când vorbim despre patriotism, această temă este resimțită dureros în întregul spațiu post-sovietic. Mă simt apropiată de poziția lui Nietzsche și Schopenhauer, care și-au criticat adesea țara, dar au rămas patrioți ardenti tocmai pentru că vedeau și doreau ceva mai bun pentru ea. Critica lor este o formă de responsabilitate radicală, nu o formă de renunțare.

— Caut un privitor reflexiv. Tipul de interacțiune pe care îl propun sună ca o invitație; totuși, în condițiile unei instabilități politice generale și ale anxietății, lucrarea funcționează inevitabil și ca oglindă, și ca formă de provocare.

Mi se pare că, într-o epocă a globalizării și a dezvoltării tehnologice accelerate, este deosebit de important să cultivăm toleranța — atât la nivel individual, cât și colectiv. Judecând după reacția pe care a primit-o seria, lucrarea a intrat în dialog cu privitorul și, prin urmare, a funcționat.

— Orice activitate umană este o formă de cunoaștere a lumii și a propriei persoane în această lume. După numeroase pânze negre, nu pot spune că m-am apropiat de răspuns. Dar, poate, am început să disting mai clar contururile lui.